Cresterea pastravilor

Cresterea pastravilor. Acest blog contine toate informatiil necesare pentru cresterea pastravului in captivitate. Pastravul indigen (Salmo trutta fario), Pastravul fantanel (Salvelinus fontinalis), Pastravul de lac (Salmo trutta lacustris), Pastravul curcubeu (Salmo gairdneri)
          Cresterea pastravilor - Pastravarie Tismana


          Cresterea pastravilor - Pastravarie Brasov
          Cresterea pastravilor - Pastravarie pe Cheile Nerei
         Cresterea pastravilor - Pastravarie Dejani

          Cresterea pastravilor - Pastravaria de pe Valea Marei

7.Boli si Daunatori

Boli provocate de ciuperci
1. Saprolegniaza
Saprolegniaza sau mucegaiul este provocata de o ciuperca din genul Saprolegnia sau Achlya si se intalneste indeosebi in perioadele cu apa rece. Ataca icrele moarte, imprejurul carora tese filamente ca de vata si se intinde apoi la icrele sanatoase din vecinatate.
Prevenirea mucegaiului la icre se face prin bai cu verde de malachit de 2 ori pe saptamana, timp de 30 de minute.
Concentratia baii este de 1 g verde de malachit la 200 l apa. Cand boala este in stadiul de inceput si
filamentele ca de vata sunt la suprafata, ea se poate combate cu usurinta. In acest stadiu pestilor atinsi
li se face o baie timp de 20 de minute intr-o solutie de 3 kg sare de bucatarie la 100 l apa. Baia se repeta 3 zile la rand.
2. Ihtiosporidioza
Ihtiosporidioza sau ihtiofonoza este o boala a pastravilor si a altor specii de pesti (73 de specii sunt atacate),
provocata de ciuperca

Ichtyosporidium (Ichtyophonus) hoferi. Ciuperca ataca musculatura, viscerele, organele interne (inima, ficatul
rinichii, splina etc.), unde formeaza niste noduli de culoare alba sau cenusie, noduli ce sunt prezenti uneori si pe branhii. Boala se ia de la pestii contaminati sau de la viscere de pesti contaminati administrati in hrana, sau prin consumarea copepodelor purtatoare de spori. Sporii patrund in stomac odata cu hrana si de
aici, prin peretii intestinali, trec in sange si ajung la organele mentionate.
Combaterea bolii nu este posibila. Se recomanda utilizarea paraclorofenoxentolului in concentratie de 1 cm3
la 1 litru apa, din care se iau 50 cml si se amesteca cu 1 litru de apa. Pestii se imbaiaza in solutie timp de 24-48 de ore. Profilaxia bolii rezulta din insusi modul de propagare a ei, respectiv din scoaterea totala din hrana pastravilor a pestilor si a resturilor ramase de la fabricile de conserve.
Boli provocate de protozoare
1. Ihtioftiriaza
Ihtioftiriaza este o boala foarte periculoasa, indeosebi pentru puiet. Este provocata de un protozoar de marimea a 0,5-1 mm, (Ichtyophtirius multifiliis) care paraziteaza pestele fixandu-se, cu ajutorul cililor, pe
piele si branhii, inotatoare si ochi, patrunzand sub tesuturi. Cand parazitii ajung la dimensiunea de 1 mm, dupa
circa 15 zile, se desprind si cad la fundul bazinului, unde se inchisteaza si se inmultesc prin diviziuni succesive.
Combaterea bolii in primele zile ale aparitiei se
face prin marirea
debitului bazinului si tratarea pestilor cu solutie
de :
- verde de malachit 5 g la 1000 l apa, timp de
20-30 de minute (puietii
puternic infestati nu rezista);
- sare de bucatarie 3 kg la 100 l apa, timp de
30 de minute;
- formol in concentratie de 0,250 kg la 1 m3
apa, timp de o ora; baile se
repeta timp de 3-5 zile.
2. Chilodonelaza
Chilodonelaza este o boala data de un parazit
foarte mic (Chilodonella
cyprini), care se fixeaza pe branhii si uneori pe
pielea pestilor, unde
provoaca iritatii.
Prevenirea si combaterea sunt aceleasi ca si la
pestii atinsi de
ihtioftiriaza fiind insa mai eficace.
3. Trichodiniaza
Trichodiniaza este produsa de protozoarul
Trichodina domerguei, parazit
foarte comun la toate speciile de pesti, localizat
pe branhii si tegument
periculos numai cand paraziteaza in numar mare
si in special la varstele
tinere de pastrav.
Combaterea parazitului se face cu usurinta si cu
rezultate sigure, data
fiind gama mare de substante la care este
sensibil. In afara bailor cu
verde de malchit, 1 g la 200 l apa timp de 30
de minute, se pot utiliza:
- 3 kg sare de bucatarie la 100 l apa, in bai de
15 minute timp de 2
saptamani, cate doua bai pe saptamana;
- 1 l acid acetic la 500 l apa, in 2 bai la
interval de 3 zile, timp de 1-2
minute;
- 1 g permanganat de potasiu la 500 l apa, in
bai de 20-30 minute, la
interval de 3 zile, timp de o saptamana.
4. Costiaza
Costiaza este produsa de protozoarul flagelat
Costia necatrix. Parazitii
ataca tegumentul si in special branhiile. Aspectele
clinice sunt
asemanatoare debilitarii fiziologice (cap mare si
corp fuziform, culoare
albastra).
Combaterea bolii se face prin bai de sulfat de
cupru in concentratie de 50
g la 100 l apa, la care se adauga un pahar de
otet de vin. Puietul se tine
in solutie timp de 15-60 secunde, avandu-se grija
sa nu fi fost hranit in
prealabil.
O metoda eficienta de combatere este si cea cu
sare de bucatarie 2,5 kg la
100 l apa, cate 20 minute, din doua in doua zile,
timp de o saptamana.
Boli provocate de viermi
1. Gyrodatylaza
Gyrodactylaza are ca agent patogen viermele
monogen Gyrodatylus salaris.
Importanta patogena este determinata de actiunea
de ranire combinata cu cu
actiunea de curatare a tegumentului de mucus,
actiuni ce produc hemoragii
grave in piele si branhii. Acest lucru provoaca pe
de o parte slabirea
pestelui, iar pe de alta parte deschide cai de
infectii secundare.
Combaterea parazitului se poate realiza prin bai
cu amoniac in concentratie
de 0,8 cml la 1 litru apa si cu o durata de
doua-trei minute.
2. Infestarea cu lipitori
Infestarea cu lipitori (Cystobranchus) are loc in
primaverile si verile
ploioase, cand apa transporta suspensii organice.
Lipitorile se fixeaza pe
corpul pestilor, invadandu-l atat pe flancuri cat si
pe aripioare.
Combaterea se face prin imbaiere in solutie de
sare de bucatarie, 3 kg la
100 l apa timp de 20 minute.
3. Sanguinicola inermis
Este un vierme trematod care paraziteaza
pastravul curcubeu dezvoltandu-se
ca adult in intestinul sau rinichiul acestuia, dupa
ce larva a avut ca
gazda intermediara o specie de melcusor
(Limnaea). Metoda de combatere se
refera la distrugerea melcilor care traiesc in
apele cu fund malos si
curent redus.
4. Triaenophorus
Este un vierme parazit cestod prevazut, la cap,
cu doua perechi de ace,
fiecare cu numerosi dinti.
Viermele ataca adultii si puietii de pastrav,
instalandu-se in peretii
intestinului si in ficat, provocand inflamarea si
ranirea acestuia.
Pestii atacati de Triaenophorus au abdomenul
umflat, pierd pofta de
mancare, slabesc si mor.
Metoda de combatera nu exista; se procedeaza la
indepartarea indivizilor
bolnavi.
Boli provocate de bacterii
1. Furunculoza
Furunculoza este una din bolile cele mai
periculoase, fiind provocata de o
bacterie denumita Aeromonas salmonicida.
Boala apare dupa trei, patru zile de la
contaminare si evolueaza sub doua
forme: acuta-cu o mortalitate mare, fara sa
prezinte semne vizibile in
exterior- si subacuta, cu o mortalitate redusa,
parte din pestii bolnavi
putandu-se vindeca.
Tratarea pestilor de poate face, prin
administrarea in hrana, timp de 3-5
zile, a cloramfenicolului - 5-7 g la 100 kg pesti.
Un tratament eficace
este si acela prin care la 100 kg pesti li se
administreaza zilnic, timp de
8 zile, 10 g sulfadimerazin si 3 g sulfaguanidin
amestecate in hrana.
2. Necroza aripioarelor
Este o boala care ataca indeosebi aripioara si
inotaotarea caudala.
Aripioarele respective sunt distruse de la varf
spre corp, ramanad uneori
doar un ciot ulceros sau o excrescenta cicatrizata,
alteori, bacteriile
care provoaca boala si derma la insertia
aripioarelor respective.
Cauzele bolii nu se cunosc cu precizie intrucat
aparitia ei este legata de
o serie de factori defavorabili si de o proasta
igiena. Combaterea bolii nu
poate fi facuta numai in stadiul incipient,
masurile profilactice fiind
insa cele care dau bune rezultate.

6.Reproducerea artificiala

Reproducerea artificiala salmonidelor comporta o
serie de operatii
preliminare pregatitoare si altele care tin de
procesul propriu-zis de
transformare a icrelor.
1. Pregatirea reproducatorilor:
Pastravul indigen
Reproducatorii aflati in bazine se sorteaza pe
sexe la inceputul lunii
septembrie si se introduc separat in bazine mai
mici, dezinfectate in
prealabil, la o densitate de cca. 1 kg/m? in
bazinele de parcare, daca
acestea sunt suficient de mari si pot primi
debitul necesar. In bazinele de
parcare se pot tine, in lipsa de spatiu suficient,
timp de 24 de ore pana
la 5 kg/m?, daca se asigura debitul necesar de
circa 5 l/minut pentru 1 kg
pastrav, la o temperatura a apei de 6-12° C.
Reproducerea incepe nu mai tarziu de inceputul
lunii octombrie. Femelele
care au icre bune de recoltare, luate la mana si
presate putin lateral, le
elibereaza cu usurinta. Din momentul in care o
parte din reproducatori sunt
pregatiti pentru mulgere, hranirea intregului lot
inceteaza; ea se reia
dupa mulgere. Pastravilor batrani de la varsta de
6 ani in sus nu li se
recolteaza icrele si laptii, ei fiind sortati la
trecerea reproducatorilor
in bazinele de parcare si valorificati. Icrele
acestor femele pot fi
recoltate pentru valorificare in scopuri alimetare.
Pastravul curcubeu
In toamna, reproducatorii se sorteaza pe sexe si
se introduc in bazine
separate. Se selctioneaza si viitorii reproducatori
din randul pastravului
destinat consumului care ii vor inlocui pe cei
batrani si necorespunzatori
(in pastravariile lipsite de spatiu pentru cresterea
reproducatorilor din
stadiul de puiet).
Timpul de pregatire a lor depinde de temperatura
apei; sunt gata de
depunere, in mod obisnuit, cand aceasta atinge
valori apropiate de 7-8° C.
In perioada premergatoare mulgerii (cu 2 luni
inainte), reproducatorii vor
fi hraniti cu hrana bogata in vitamine,
adaugandu-se 5% drojdie de bere si
2% morcov.
Se recomanda sa fie utilizati numai reproducatori
bine conformati, in
varsta de 3-5 ani, femele timp de 2 mulgeri, iar
masculii o singura
mulgere.
2. Recoltarea si fecundarea icrelor:
Icrele pot fi extrase intr-un interval de maxim 8
zile de la maturare. Dupa
aceea ele devin supramaturate si desi unele pot
fi fecundate, ele dau
nastere la puieti cu malformatii si la masculi
numerosi.
Icrele nematurate (extrase inainte de temen) dau
un un procent mare de
mortalitate. Laptii nematurati se mulg cu greu si
de obicei cu urme de
sange; fecundarea icrelor de catre acestia este
foarte redusa. Laptii
maturi si obtinuti de la reproducatori in plina
vigoare (3-5 ani) sunt de
culoare alba-vascoasa; cei de calitate proasta sunt
aposi si zgrunturosi si
sunt precedati obisnuit de un lichid incolor.
Icrele ramase in interior, nemulse, se obsorb cu
timpul, dar se intampla
uneori ca femele respective sa devina sterile.
Procesul fecundarii
Prima metoda de fecundare a fost metoda umeda,
inventata de Iacobi. Icrele
mulse intr-un vas cu apa erau amestecate cu
lapti. Datorita unei
viabilitati reduse in apa a produselor sexuale,
indeosebi a laptilor,
metoda poate da un numar mare de icre
nefecundate (10-15%).
Metoda de fecundare uscata a fost descoperita de
Wrasskij, piscicultor rus,
in anul 1857, si consta in mulgerea icrelor intrun
vas uscat si apoi amestecate cu
lapti, fara apa.
Spermatozoizi salmonidelor au in apa o viabilitate
cuprinsa intre 30 si 90
de secunde si ca in lichid devin foarte mobili,
mobilitate care scade
treptat (in functie de specie) dupa trecerea a 30
de secunde.
Laptii recolatati fara apa pot fi pastrati la gheata
sau in frigider, la o
temperatura in jur de 5° C, viabili timp de 3-4 si
chiar 10 zile.
Sunt viabili si laptii masculilor morti perioada
boistei, un timp pana la
24 de ore de la incetarea functiilor vitale, iar
icrele pana la 12 ore.
Increle sunt viabile in apa un timp de 25 de
minute, mai putin cele de
curcubeu si mai mult cele de indigen.
Lichidul coelomatic (ovarian), in amestec cu laptii
mareste simtitor
puterea de fecundare a acestora, facand posibila
conservarea lor la
temperatura joasa, timp de 2-3 saptamani.
Cresterea reproducatorilor
Cantitatea si calitatea produselor sexulale (icre si
lapti) si apoi
vigurozitatea si rapiditatea in cresterea puietilor
si, respectiv, a
viitorului pastrav de consum depind de modul
cum au fost crescuti
reproducatorii.
1.Alegerea reproducatoriilor
Alegerea reproducatoriilor este o operatie al carei
rezultat al incubatiei
si apoi al cresterii puietului este optim.
Pentru pastravul indigen, viitorii reproducatori se
sorteaza toamna dintre
cei mai vigurosi puieti de o vara crescuti in
toplite si din categoria I a
celor crescuti in bazine.
Pentru pastravul curcubeu, viitorii reproducatori
se sorteaza inca din
prima toamna, dintre puietii care au consumat
mai bine hrana administrata,
au crescut bine in lungime si sunt deosebit de
vigurosi. Nu se retin
puietii cu pigmentatie stearsa, cu malformatii sau
operculi scurti, ca si
cei care au inregistrat o crestere disproportionata
in latime (grasi). Se
recomanda ca la puietii alesi sa se faca o
verificare prin sondaj si
sacrificare a organelor interne; sa aiba ficatul
maron inchis spre
rosietic, fara pete, sa nu aiba splina marita,
intestinele sa nu fie
imbracate in grasime etc.
Se recomanda retinerea in toamna (6-7 luni) a
puietului care are
dimensiunile cuprinse intre 9-12 cm si 7-20
g/bucata.
Procedeul aplicat de unii pastravari de a-si sorta
reproducatorii din
pastravul de consum in momentul valorificarii
este contraindicat si are
justificare doar in pastravariile cu numar redus
de bazine unde
reproducatorii nu pot fi crescuti, din lipsa de
spatiu din, primul an de
existenta.
2.Cresterea
propriu-zisa a reproducatorilor
Pastravul curcubeu
Este specia cea mai usor de crescut in
pastravariile noastre, dat fiind
faptul ca ea poate fi sortata din categoria I a
pastravul de consum in anul
valorificari. Se considera material bun pentru
viitorii reproducatori cel
care in toamna celui de-al doilea an al existentei
sale realizeaza in
lungime 18-22 cm cu o greutate de 65-100
g/bucata.
Se recomanda cresterea reproducatorilor din
stadiul de puiet de o vara,
ales dintre cei mai vigurosi printr-o selectie
riguroasa, sa formeze o
linie caracteristica fiecarei pastravarii.
Este indicata cresterea pastravilor curcubeu in
bazine mari, de pamant, la
o densitate redusa pentru a-si putea completa
hrana artificiala cu cea
naturala.
Pastravul indigen
Este o specie mai dificila la cresterea artificiala,
indeosebi atunci cand
a fost prins din liber. Experienta a dovedit ca
reproducatorii prinsi din
rau si tinuti in continuare in bazine nu dau icre
de calitate decat in anul
prinderii lor. In continuare refuza hrana, nu
inregistreaza cresteri si dau
o productie de icre foarte redusa si de slaba
calitate. Puietii obtinuti
din icrele lor sunt foarte salbatici si nu pot fi
crescuti decat cu mare
dificultate in bazine.
Din acest motiv, reproducatorii trebuie crescuti in
captivitate din stadiul
de puiet, pentru a fi adaptati conditiilor de
mediu si hrana specifice
fiecarei pastravarii.
Pentru fiecare 100.000 icre se vor retine
primavara, in bazine, cate 10.000
puieti de pastrav indigen.
Rezultatele cele mai bune in cresterea si,
respectiv, formarea unor
reproducatori vigurosi s-au obtinut prin cresterea
puietului, in prima
vara, in conditii semiartificiale, in toplite, prin
adaos partial de hrana.
Toamna, cu ocazia pescuirii toplitelor, se sorteaza
categoria de puiet 9-12
cm si se introduce in bazinele pastravariei,
eliberandu-se, in schimb, in
rau, un numar echivalent din puietii crescuti in
acest scop in bazine.
Pentru 100.000 icre plan se vor retine, toamna,
cate 1000 puieti din
toplite.
Pastravul fantanel
Este o specie mai putin pretentioasa la mediul de
trai, cosumand cu
usurinta orice hrana i se ofera, motiv pentru
care, in majoritatea
pastravariilor, se ingrasa foarte repede, este insa
predispusa la boli si
da produsi cu un procent de viabilitate foarte
redus. Cresterea
fantanelului solicita o atentie deosebita in ce
priveste cantitatea si
calitatea hranei ce i se atribuie, tot timpul
anului. Cei mai buni
reproducatori, atat femele cat si masculi, sunt cei
in varsta de 3-5 ani,
varsta dupa care trebuie obligatoriu valorificati
intrucat produsele
sexuale se depreciaza.
Hranirea si ingrijirea reproducatorilor de pastrav
constituie problema cea
mai dificila in lungul intregii perioade cat acestia
sunt crescuti in
pastravarie.
Puietilor de pastrav curcubeu li se administreaza,
de preferinta, hrana
animala (umeda) compusa (dupa introducerea in
bazine) din: splina, ficat,
creier etc., in amestec cu fainuri vegetale (20%)
si drojdie de bere
(2-5%).
Puietilor de pastrav indigen li se administra, pe
cat posibil, hrana
naturala (rame, oua de furnici, melci, broste
etc.), tocata marunt si data
prin sita. Se dau ratii de 3-5 ori pe zi, calculate
astfel incat totalul
lor sa reprezinte, in functie de temperatura apei,
5-10% din greutatea lor
totala. Se dau cifre orientative cantitatile de 1,5
kg/zi pentru 10.000
puieti de trei luni si 5 kg/zi pentru puietii de 6
luni.
In cazul in care aprovizionarea cu hrana animala
nu este posibila,
reproducatorilor li se poate administra, din
stadiul de puiet, hrana
concentrata. Trecerea de la hrana animala la
hrana concentrata trebuie
facuta treptat si cu multa prudenta in ceea ce
priveste cantitatea.
Hranirea trebuie facuta pe toata durata cresterii
reproducatorilor (din
stadiul de puiet), fara intreruperi, intrucat
variatiile regimului
alimentar pot provoca sterilitatea viitoriilor
reproducatori.
Reproducatorii hraniti in exclusivitate cu produse
artificiale de slaba
calitate inferioara dau produse sexuale de valoare
scazuta.
Cei mai buni reproducatori sunt cei in varsta de
3-4 ani pentru masculi si
4-5 ani pentru femele. In nici un caz nu se vor
recolta icre de la femelele
sub 3 ani si peste 6 ani.
Procentul reproducatorilor sterili si, respectiv, al
celor care dau produse
cu viabilitate redusa creste de la 15% pentru cei
de 3 ani la 50-60% pentru
cei de 6-7 ani (la pastravul curcubeu).
Icrele cele mai bune se obtin de la reproducatori
care, la varsta optima
mentionata, au greutatea cuprinsa intre 300 si
500 g. Cu cat talia femelei
este mai mare, cu atat icrele au un diametru mai
mare (apropiat de 6 mm),
iar puietii rezultati sunt mai mari si mai
rezistenti.
Sexul viitorilor reproducatori este influentat de
talia si varsta celor de
la care s-au recoltat icrele. Icrele obtinute de la
femelele batrane
fecundate cu laptii reproducatorilor tineri dau
puieti majoritar masculi,
la fel si cele fecundate cu laptii reproducatorilor
batrani sau nehraniti
corespunzator.
Densitatea la m? luciu de apa va fi de 30-50
puieti de o vara (1 an), 10
puieti de doua veri si 1-5 bucati (1 kg)
reproducatori maturi.
Debitul va fi de 0,1-0,2 l/minut/m? pentru puietul
de o vara, 0,3-0,5
l/minut/m? pentru reproducatori la densitatile
preconizate la alineatul
precedent.
Datorita leziunilor interne si externe ce sunt
provocate inevitabil cu
ocazia mulgerii reproducatorilor, acestia trebuie
inlocuiti, indeosebi
femelele, urmarind obtinerea unor icre de buna
calitate.
Este recomandabil ca femelele, indeosebi cele de
curcubeu, sa fie
valorificate dupa fiecare mulgere. Tinand cont ca
icrele cele mai bune se
obtin de la femele in varsta de 4-5 ani si de
faptul ca, uneori, nu se
dispune de spatiu suficient pentru cresterea
sperata a viitoriilor
reproducatori de pastrav curcubeu, femelele se
valorifica dupa mulgerea din
primavara cand implinesc 5 ani, iar masculii 4
ani.
Cresterea puietului pentru repopulare
Puietul de pastrav destinat repopularii apelor de
munte si uneori si cel ce
va servi la cresterea viitorilor reproducatori din
pastravarii, se creste
semiartificial de la varsta de 4-5 saptamani,
respectiv cand punga vitelina
i s-a resorbit in proportie de 2/3 si pana la
varsta de 6 luni, in locuri
de deversare construite anume, denumite generic
toplite.
Alte locuri de deversare se constrtuiesc in albia
majora a paraului sau a
raului respectiv, unde terenul prezinta denivelari
si unde, lipsind un
izvor cald, sursa de apa o va forma un paraias
afluent al celui principal
sau chiar acesta.
Digurile se fac tot din pamant, asigurate cu
pereti de barne. Pentru
introducerea apei pe traseul locurilor de
deversare, se construieste in
albia raului, o cascada podita in scopul ridicarii
nivelului apei la
terenul unde urmeaza a fi introdusa apa.
In toplitele alimentate cu apa de parau se
intrtoduc intre 3-5 puieti/m?.
In lungul paraielor de munte se gasesc brate
moarte prin care apa a curs
odata si acum, schimbandu-si cursul, au ramas
fara apa. Aceste brate moarte
sau albii parasite pot fi amenajate ca locuri de
deversare pentru puiet.
Apa se introduce construindu-se o cascada podita
si o casita prevazuta cu
poarta la fund.
Pe parcursul albiei parasite se construiesc, din 5
in 5 m sau mai mult,
niste praguri din piatra sau lemn, inalte de 30-40
cm, in spatele carora
apa va forma cate o mica balta cu curent lin, in
care fauna nutritiva va
gasi conditii bune de dezvoltare.
In partea de aval, la confluenta albiei parasite cu
paraul, se construieste
o casita umpluta cu pamant si prevazuta cu o
poarta de fund, un deeversor
si un prea plin pentru a inlatura posibilitatile
intrarii pestilor mari din
parau si iesirea puietilor din locul de deversarea
astfel construit.
Locurile de lansare a puietilor se aleg astfel incat
sa aiba apa lina cu
numeroase adaposturi (bolovani, crengi, etc) si cu
apa mica pentru ca, pana
cand puietul se adapteaza la noul mediu, sa nu
sufere pierderi.
Nu se vor intrtroduce intr-un punct ales mai
mult de 20-30 puieti spre a
evita pierderile masive ce eventual ar avea loc in
cazul cand punctul ales
este necorespunzator.
Numarul de puieti ce se vor introduce intr-o apa
oarecare rezulta din
formula de lansarea a lui Leger:
N = 20 B*L,
in care:
N-numarul de puieti in varsta de 5-6 luni ce se
introduc la un km curs de
apa;
20-coeficientul rezultat din calcul;
B-capacitatea biogenica a apei (puterea de
hranire);
L-latimea medie a apei in m.
Pentru a stabili productia unei ape, Leger a
stabilit formula de randament,
numarul in kg al pestilor la km fiind dat de
capacitatea biogenica a apei
respective (B) inmultita cu latimea (L). Ulterior,
Huet a adaugat formulei
un coeficient diferit de la o apa la alta (k).
K = B*L*k
K-capacitatea totala de peste la km;
B-capacitatea biogenica a apei;
L-latimea medie;
k-coeficintul de productivitate format din patru
valori diferite.

Cresterea pastravului in captivitate

Sursa de apa
Este necesara o cantitate cat mai mare de apa,
rece, cu o temperatura cat
mai constanta, bogata în oxigen dizolvat, curata,
izvorand dintr-un bazin
impadurit cu cat mai putine exploatari si
continand în dilutie saruri
minerale nevatamatoare pestilor.
Temperatura si oxigenul dizolvat
Pastravii sunt pesti exigenti fata de temperatura
apei si continutul ei în
oxigen. Cu cat o apa este mai rece cu atat ea
are un continut mai mare în
oxigen dizolvat.
Se stie ca pastravii au un optim de dezvoltare
(hranire) cand temperatura
apei are o anumita valoare, aceasta variind de la
o specie la alta, astfel:
? pentru pastravul fantanel este de 12-14s C;
? pentru pastravul indigen este de 14-16s C;
? pentru pastravul curcubeu este de 15-19s C.
Pastravul curcubeu se hraneste pana la o
temperatura de 23s C, suportand si
o temperatura de 28s C, cu conditia ca apa sa
fie alimentata incontinuu.
Limita inferioara nu trebuie sa scada sub 5s C.
Pastravul indigen paraseste
raurile cu o temperatura ce depaseste 17s C,
preferand o apa mai rece,
iarna chiar pana la 0s C.
Ar fi ideal ca la o pastravarie apa sa fie cat mai
constanta si cuprinsa
intre 12 si 17s C, atat vara cat si iarna.
Este de retinut faptul ca, în conditiile tarii
noastre, o apa care
inregistreaza primavara temperaturi sub 5s C, nu
este indicata a fi
utilizata ca sursa de alimentare pentru
pastravariile de consum, indeosebi
în casa de incubatie a acestora. O apa rece, care
nu se incalzeste vara
peste 10-11s C, nu este indicata. Nici una care
inregistreaza temperaturi,
în lunile calde, peste 23s C.
Variatiile bruste de temperatura sunt foarte
daunatoare salmonidelor care
au o temperatura variabila cu 2-3s C mai mare
decat cea a mediului în care
traiesc. Puietii de o vara mor camd temperatura
apei se schimba cu 3-4s C,
iar pestii adulti cand temperatura inregistreaza
variatii bruste de 7-10s
C.
Temperatura apei influenteaza si perioada de
reproducere, aceasta avand loc
cand apa atinge valoarea temperaturii de 6-8s C.
Temperatura influenteaza si metabolisml
pastravului, cu cat aceasta este
mai ridicata cu atat acesta creste, necesitatea de
oxigen a pestelui creste
si ea, în timp ce continutul de oxigen din apa
scade.
La amplasarea unei pastravarii, sursa de apa sa
se verifice, din punct de
vedere termic, de-a lungul unui interval de minim
12 luni. Este indicata o
sursa de alimentare ale caror valori termice
maxime sa nu depaseasca cu mai
mult de 2s C valoarea temperaturiilor optime
date pentru fiecare specie.
Se considera buna pentru pastrav o apa în care
continutul normal de oxigen
nu scade sub 9 mg/l, ceea ce corespunde
temperaturii de 19-20s C si
respectiv în pastravariile de la munte 18-19s C.
De asemenea exista posibilitatea cresterii
continutului în oxigen dizolvat
si in apa bazinelor prin caderi artificiale, prin
amestecarea apei cu aerul
atmosferic cu ajutorul unor aparate electrice
denumite aeratoare, sau prin
mentinerea unor plante submerse care, ziua, cand
apa e mai calda,
elibereaza oxigen.
În general, apele noastre de munte sunt saturate
sau aproape saturate în
oxigen dizolvat (peste 10 mg/l).
Pe scara exigentei fata de continutul de oxigen
dizolvat se situeaza pe
locul intai pastravul indigen, urmat de fantanel,
lipan, lostrita, coregon,
ultimul fiind pastravul curcubeu.
Reactia apei (pH)
Cea mai buna apa pentru dezvoltarea
salmonidelor este cea cu pH neutru (7),
putand ajunge pana la alcalin (8). Un pH mai
mic de 6 sau cu valoare peste
8,5 este impropriu pentru salmonide, intrucat
slabeste organismul acestora
si-l expune la boli; pH-ul are valori mai mici
iarna decat vara, datorita
lipsei materiilor organice din apa în anotimpul
friguros.
Valoarea pH-ului se determina fie cu ajutorul
hartiei de turnesol, fie cu
ajutorul unor aparate numite pehametre.
Iata în continuare cum se stabileste valoarea pHului
cu ajutorul hartiei
de turnesol:
Se introduce o fasie de hartie indicatoare în apa;
se scoate si se compara
apoi dupa 2-3 minute cu scara culorilor de pe
capacul cutiei unde se afla
hartia. Culoarea rosu inchis sau deschis indica un
pH de 2-3, cea
galbena-portocalie pH 4, verde deschis pH 7,
verde inchis spre albastru pH
8, iar albastru 9.
În general apele de la noi au un pH cuprins
intre 7 si 8, cu exceptia
lacurilor alpine din masivele Fagaras, Retezat si
Rodna, unde pH-ul are o
valoare cuprinsa intre 6 si 7.
Alcalinitatea este data de continutul în calciu si
magneziu al unei ape
(primul fiind sub forma de bicarbonat de calciu)
si alte saruri alcaline.
Apele noastre de munte sunt în general slab
alcaline, avand o valoare a
alcalinitatii aproape de 0.
Duritatea unei ape este data si ea de continutul
de calciu si magneziu. Se
spune ca o apa este dura cand dizolva greu
sapunul si este slaba cand face
clabuci si fierbe cu usurinta legumele. Valoarea
duritatii se da în general
în grade germane, iar apele noastre de munte au
o valoare a duritatii
cuprinsa în general intre 2 si 15 grade germane.
Dioxidul de carbon nu este indicat în apele de
pastrav. O cantitae de 2
mg/l poate fi tolerata de pastrav. Este prezent in
cantitate mare în unele
izvoare. Poate fi eliminat din apa prin construirea
unor praguri pentru
caderea apei si inlocuirea lui cu oxigen preluat
de apa din aerul
atmosferic. Prezenta lui în apa care alimenteaza
casa incubatoare si
trocile cu puieti provoaca boala bulelor de gaz,
foarte periculoasa pentru
puieti.
Originea apei joaca si ea un rol important în
salmonicultura. Se utilizeaza
numai apele curgatoare, avand avanajul unui
continut bogat în oxigen si a
unei temperaturi ridicate iarna si scazute vara.
Este indicata utilizarea în pastravarii a apei
lacurilor de acumulare,
datorita unor calitati deosebite ale lor:
? au o temperatura relativ constanta, situata în
limitele normale de
dezvoltare a pastravului; nu coboara iarna sub 2-
4s C si nu urca vara peste
16s C;
? sunt mai bogate în oxigen dizolvat si în
saruri dizolvate;
? nu contin gaze nocive pentru pastrav, ca
dioxid de carbon si azotati sau
sulfati;
? asigura un debit constant si, în general, o
apa limpede.
Este necesara o a doua sursa de alimentare
pentru cazul în care apa lacului
este tulbure ca urmare a diferitelor lucrari de
intretinere a barajului.
Debitul este factorul care determina
productivitatea posibila la unitatea
de suprafata, indeoasebi în corelatie cu
temperatura apei.
O pastravarie nu se construieste acolo unde
debitul nu este constant pe tot
parcursul anului si nu este suficient pentru
realizarea productiei
calculate. Debitul va fi mai mare intr-o
pastravarie de consum si mai mic
în una de repopulare; mai mare atunci cand
temperaturile maxime se apropie
de valorile limita si mai mic cand temperaturile
apei sunt constante si în
limitele optimului de dezvoltare a salmonidelor.
La temperaturi sub 15s C, debitul necesar este
de circa 0,5-1 litru/minut
pentru 1 kg pastrav, iar la temperatura de 16-20s
C de circa 1-2
litri/minut. Cu cat temperatura este mai scazuta
cu atat debitul necesar
este mai mic (0,5 l/minut la temperatura de 7s C
pentru 1 kg pastrav).
Pentru puieti, cantitatile de apa necesare sunt
mai mari, consumul de
oxigen dizolvat al acestora fiind dublu fata de
greutate, în comparatie cu
pastravul adult. În general este necesar un debit
de 30-60 l/minut pentru
10000 puieti de 2-3 luni si dublu pentru puietii
pana în toamna.
Pentru canalul de alimentare sau pentru rau,
formula cea mai simpla de
masurare a debitului este: D = S × (V × 0,85),
în care:
S este suprafata sectiunii transversale;
V este viteza apei;
0,85 este coeficientul de frecare si respectiv,
reducere a vitezei.
Practic se procedeaza astfel:
? se masoara o lungime de 10 m de canal sau
rau cat mai regulat ca
sectiune;
? se ia din jumatate în jumatate sau din metru
în metru (pentru rau),
transversal, adancimea apei în cm; valorile se
aduna si se impart la
numarul masuratorilor; media obtinuta se
inmulteste apoi cu latimea apei în
cm;
? se da drumul la o sticluta plina pe jumatate
cu apa si se cronometreaza
în cat timp a parcurs cei 10 m. se impart cei 10
m la nr secundelor si se
obtine viteza în zecimi de metru pe secunda.
Aceasta se inmulteste apoi cu
0,85.
Cele doua cifre obtinute, respectiv suprafata
sectiunii în cm? si viteza în
m/sec, se inmultesc intre ele pentru a afla
debitul în litri pe secunda.
Limpiditatea
Pastravul necesita o apa cat mai limpede. Cu cat
sunt mai tineri cu atat
exigenta lor fata de apa limpede este mai mare.
Apa tulbure, indeosebi incarcata cu suspensii fine,
dauneaza icrelor prin
depunerea unui strat de mal care acopera
orificiul de respiratie al
acestora si le omoara prin asfixiere. Ea este cu
atat mai daunatoare cu cat
icrele se afla în stadiul premergator embrionarii.
Alevinii si puietii din troci si mai putin cei
trecuti în bazine,
inregistreaza un mare procent de mortalitate din
cauza apei tulburi de
primavara. Acest procent este deosebit de ridicat
daca în momentul
inceperii hranirii apa este tulbure.
Pentru evitarea acestor situatii este bine ca apa
ce alimenteaza casa
incubatoarelor, trocile si bazinele cu puieti sa fie
trecuta printr-un
bazin de decantare si prin filtru.
De aceea se pot utiliza asa numitele surse de
apa reocrene (izvoare) sau
limnocrene (paraie de munte curgatoare), care au
o limpiditate maxima si o
temperatura putin variabila. Trebuie retinut faptul
ca apa utilizata la
bazinele de consum sau reproducatori nu se trece
prin bazinul de decantare,
intrucat pentru a o limpezi cand este tulbure din
cauza ploilor, ar fi
necesar un bazin cu suprafata egala cu a intregii
pastravarii. Malul ce se
acumuleaza în bazine va fi curatat obligatoriu la
inventarul de primavara
si la cel de toamna si, dupa caz, atunci cand
bazinele s-au colmat intr-un
grad mai mare decat cel obisnuit (un strat mai
mare de 10 cm).

4. Functiile principale ale pestilor

NUTRITIA
Indata dupa iesirea puietului din icra acesta
simte nevoia de hrana. Punga
vitelina, care este o ramasita a icrei, ii asigura
pentru un anumit timp
rezervele de hrana necesare. Dupa resorbtia
pungii viteline, care la
salmonide dureaza obisnuit 4-5 saptamani, puietul
isi cauta hrana necesara.
Hrana pestilor difera dupa specie, ea fiind
compusa din organisme animale
la pestii rapitori si din vegetale sau organisme
animale mici la cei
pasnici.
Salmonidele sunt pesti rapitori. Ele se hranesc in
tinerete (ca puiet) cu
plancton sau cu diferite organisme animale ce
traiesc in apa, ca:
viermisori, melcisiori, etc. In stadiul de adult,
salmonidele consuma fie
viermi si larve de insecte care traiesc in apa, fie
broaste, melci sau
pestisori din speciile cu care vietuiesc impreuna
sau chiar semeni de-ai
lor mai mici. Pestii, in general, inghit hrana fara
a o mesteca. Pentru a
creste un kilogram in greutate, pastravul consuma
intre 3 si 8 kg de hrana.
Pofta de mancare a pestilor este in legatura cu o
serie de factori, ca:
temperatura apei, aciditatea ei si cantitatea de
oxigen dizolvat. Cu cat
temperatura apei este mai scazuta sau mai
ridicata decat cea necesara unei
hraniri normale, cu atat pestele consuma mai
putina hrana, ajungand ca la o
anumita temperatura a apei sa nu mai manance.
Temperatura optima de hranire
variaza de la o specie de peste la alta.
Pastravul se hraneste mai bine intr-o apa care
este neutra sau alcalina si
are un continut de oxigen dizolvat intre 7-8 cm
cubi/litru, decat in apele
acide sau bazice, cu un continut de oxigen mai
mic sau mai mare. Cand
aciditatea si continutul in oxigen au valori limita
pentru viata pestelui,
acesta nu se mai hraneste si, daca ele se mentin
timp indelungat, pestele
se imbolnaveste si moare.

REPRODUCEREA
Maturitatea sexuala la pesti, adica varsta la care
pesti pot sa se
inmulteasca depunand icre sau lapti, difera in
functie de specie. Astfel,
ea este de 2-4 ani la pastrav si lipan si de 5-6
ani la lostrita, in timp
ce unele specii, ca morunul sau specii inrudite ce
acesta, devin mature
sexual abia pe la 15 ani. De obicei, masculii
devin maturi sexual mai
devreme decat femelele.
Reproducerea, adica inmultirea sau peroada cand
are loc depunerea icrelor
si a laptilor, se numeste popular boiste sau
bataie si are loc la
majoritatea speciilor odata pe an: primavara la
majoritatea ciprinidelor,
toamna la unele salmonide si iarna la mihalt,
stiuca etc.
Salmonidele, pesti iubitori de apa rece si bine
oxigenata, urca inspre
izvoare pentru a-si depune icrele. In cadrul
aceleiasi specii sunt insa
pesti care isi depun icrele in apropierea locului
unde traiesc, altii care
urca o distanta mica pe rau in sus si altii care
urca pana in regiunea
izvoarelor.
In timpul boistei salmonidelor, femela insotita de
unul sau mai multi
masculi isi face, cu ajutorul cozii sau botului, un
locsor in pietrisul
curat de la coada baltilor, unde apa este mai
putin adanca (20-30 cm) si
mai lina. Aici, dupa ce isi freaca burta de pietris,
depune icrele care au
culoarea galbena-portocalie. Icrele eliminate sunt
moi si mai putin
sferice. Ele absorb apa, prin orificiul numi
micropil, pana la 20% din
greutate, fapt ce se petrece intr-un interval de
timp de circa 20-30
minute. Dupa depunerea icrelor, acestea sunt
stropite cu lapti de unul din
masculi. Fecundatia este deci exterioara, fapt
pentru care, cu mici
exceptii, pestii nu au organe de copulatie. Dupa
fecundare, icrele sunt
acoperite, cu ajutorul cozii, cu un strat subtire
de pietris. Din numerosii
spermatozoizi eliberati de mascul, unul singur
fecundeaza icra.
Depunerea icrelor are loc in mai multe etape in
cursul aceleiasi zile sau
mai multe zile la rand. Perioada de boiste este in
functie de temperatura
apei. In cazul in care, in perioada de boiste,
temperatura apei scade sau
creste brusc peste cea normala, depunerea
depunerea icrelor inceteaza si ea
are loc mai slab cand apa isi recapata vechea
temperatura.
In timpul boistei, unele ciprinide au pe bot asanumiti
butoni nuptiali,
iar salmonidele capata culori mai aprinse,
imbracandu-si asa-numita haina
de nunta. In aceasta perioada, deosebirea dintre
masculi si femele este
usor de facut, atat dupa culorile mai aprinse ale
masculului, cat mai ales
dupa marimea orificiului genital (pe unde se
elibereaza produsele sexuale),
care la femela este marit si umflat.
Icrele depuse au nevoie pentru dezvoltare
(incubatie) de mai multe zile, in
functie de temperatura apei. Astfel, primavara,
icrele de lostrita si lipan
au nevoie de 20-30 de zile, iar toamna, cele de
pastrav indigen si
fantanel, de 2-5 luni. Pentru ca ele sa se
dezvolte normal au nevoie de apa
curata; namolul le asfixiaza.
In primele zile de incubatie, icrele consuma o
cantitate foarte mica de
oxigen dizolvat, datorita respiratiei reduse a lor.

3. Anatomia externa la salmonide

3. Anatomia externa la salmonide
FORMA CORPULUI
Pestii au corpul alungit, in forma de fus, putin
turtit lateral; aceasta
forma a corpului opune rezistenta mica la curent
si ajuta la o usoara
deplasare in apa. Apele cu viteza mica de
scurgere sau cele statatoare au
determinat o forma mai turtita speciilor de pesti
pe care le gazduiesc;
dintre aceste specii fac parte: crapul, caracuda,
etc. Alti pesti, care isi
duc viata la fund, cum sunt somnul si mihaltul,
sunt turtiti de sus in jos
(in plan orizontal).
P IELEA
Corpul pestilor este invelit intr-un tesut de
protectie numit piele. Pielea
este alcatuita la suprafata dintr-un strat de celule
suprapuse,
transparente, numit epiderma, si o patura mai
profunda, alcatuita din
tesuturi de legatura, numit derma. Anumite celule
din epiderma, celule
mucipare, secreta un lichid lipicios, transparent,
care impreuna cu apa
formeaza mucusul.
Mucusul imbraca tot corpul pestelui, protejandu-l
in acest fel de
patrunderea in corp a microorganismelor
producatoare de boli si ii usureaza
inotul. In derma se afla, pe langa altele, celule
care produc culori,
asa-numitii cromatofori, si care sunt mult mai
active in timpul perioadei
de inmultire a pestilor. Din derma iau nastere
solzii, care, de obicei,
imbraca tot corpul pestelui, in afara de cap si
aripioarele inotatore;
numai chefalii au solzi si pe aceste zone ale
corpului. Unii pesti, ca
somnul sau zlavoaca, nu au solzi, iar grindelul,
zvarluga si chiscarul au
solzii raspanditi numai pe unele portiuni ale
pielii.
Forma solzilor este diferita: rotunda (solz cicloid)
la pastrav, crap,
stiuca, mihalt etc; dintata (solz ctenoid) la salau,
biban, ghibort etc.
Dupa solzi se poate stabilii varsra pestelui:
privind solzii in zare se pot
distinge pe ei niste cerculete, unele mai late,
care reprezinta perioada de
hranire a pestelui (perioada de vara) si altele mai
inguste si mai
intunecate, care reprezinta perioada de stagnare
(perioada de iarna).
Numarand, dinspre centrul solzului spre periferia
lui, cercurile de vara si
de iarna se poate determina varsta pestelui.
SCHELETUL
Corpul pestilor este sustinut de oase, care, in
totalitatea lor, formeaza
sistemul osos sau scheletul. In general, scheletul
pestilor este alcatuit
din oasele craniului, coloana vertebrala, coastele
(vertebrele) si oasele
aripioarelor inotatoare.
Craniul este format dintr-un numar mare de oase,
majoritatea lor de forma
lata. Coloana vertebrala este alcatuita dintr-un sir
de vertebre. In
general, pestii de apa dulce au 70-80 de vertebre.
De o parte si de alta a
coloanei vertebrale sunt prinse coastele.
Arcurile branhiale sunt asezate de o parte si de
alta a capului, in numar
de 5 perechi; a cincea pereche este prevazuta cu
numerosi dinti faringieni.
Toate arcurile branhiale sunt protejate in afara
de doua oase late numite
operculi.
Aripile inotatoare sunt legate de schelet print-un
numar mic de oase numite
radii. La randul lor, inotatoarele sunt alcatuite
dintr-un numar de radii
simple sau radii ramificate. Cunoasterea
numarului radiilor dintr-o
inotatoare este importanta pentru determinarea
speciilor de pesti.
M USCULATURA
Scheletul pestilor este imbracat in muschi dispusi
pe cap (muschii
capului), in jurul aripilor inotatoare (muschii
inotatoarelor) si pe
trunchi (muschii trunchiului). Cei mai dezvoltati
sunt muschii trunchiului;
acestia se intind de la cap pana la coada, cate
doi de o parte si de alta a
corpului. Dintre acestia, unii sunt asezati in
partea de sus (muschii
dorsali) iar altii in regiunea abdomenului (muschii
ventrali). In
totalitatea lor, muschii formeaza carnea pestelui,
care reprezinta 60-65%
din greutatea corpului.
MISCAREA SI ECHILIBRUL
Pestii se misca si isi mentin echilibrul cu
ajutorul aripioarelor
inotatoare, care sunt actionate de muschi; ele au
rolul de carma.
Pestii, in general, au doua feluri de aripioare
inotatoare si anume:
aripioare perechi si aripioare neperechi. Dintre
aripioarele perechi fac
parte aripioarele pectorale aflate in dreptul
operculelor si aripioarele
ventrale situate in dreptul abdomenului.
Aripioarele neperechi sunt: aripioara dorsala,
aripioara anala si aripioara
codala. La salmonide, in afara de acestea, mai
exista o aripioara grasa
(adipoasa) numita nodalca, asezata in apropierea
cozii, pe partea de sus.
Salmonidele sunt cei mai iuti pesti, datorita
adaptarii lor la curentul
puternic pe care-l au de invins in apele de
munte in care traiesc.
Pastravul inoata cu o viteza de 2-3,5 m/sec, ceea
ce ii da posibilitatea sa
treaca prin toate repezisurile apelor de munte.
Pestii pasnici au o viteza
de deplasare mult mai mica (crapul - 0,40 m/sec,
linul - 0,50 m/sec, iar
platica 0,65 m/sec).
Simturile pestilor
Cu ajutorul simturilor, pestii iau cunostinta de
mediul care-i inconjoara
si de modificarile acestuia. Simturile ii ajuta la
indeplinirea functiilor
principale: nutritia si reproducerea.
Vazul la pesti este limitat datorita transparentei
reduse a apei. Pestii
din apele limpezi de munte vad pana la distanta
de 10-12 m.
Pestii au ochi fara pleoape. Acestia se pot
acomoda, ca si ai altor
animale, in raport cu departarea obiectelor. Sunt
unii pesti ca:
boisteanul, pastravul si bibanul, care au o vedere
foarte buna, in timp ce
altii ca: somnul, zglavoaca, grindelul si un
general toti pestii de fund,
au vederea foarte slaba.
Auzul
Urechea pestilor este simpla, fiind formata numai
din urechea interna, care
adaposteste niste pietricele numite otolite, dupa
care se poate determina
varsta pestelui.
Urechea pestelui are rolul de mentinere a
echilibrului si de organ auditiv,
de percepere a unor sunete.
G ustul
Dintre simturile pestilor, gustul este cel mai
putin dezvoltat. Unii pesti
au simtul gustului localizat in mustati, altii pe
marginea buzelor, iar la
alte specii acest simt este raspandit pe intregul
corp, sub forma de muguri
gustativi.
Mirosul este putin dezvoltat la pesti. Mirosul este
perceput prin cele doua
nari asezate deasupra botului, in care se afla
sacii olfactivi. Pestii simt
mirosul numai pentru substantele aflate in stare
lichida. Datorita
mirosului, salmonidele sunt atrase de nada din
carligul unditei si tot
datorita acestui simt, cand se introduce o bucata
de carne sangeranda
intr-o apa populata cu chiscari acestia se aduna
in graba in numar mare.
Simtul tactil sau pipaitul este reprezentat la pesti
prin niste celule
senzitive asezate pe marginile buzelor, pe cap, in
cavitatea bucala sau
uneori pe intregul corp, inclusiv pe aripioare.
Unii pesti au simtul tactil
reprezentat si prin mustati. Pastravul are numai
un punct dureros pe un
centimetru patrat de suprafata a corpului. Acest
fapt explica de ce uneori
un pastrav intepat cu undita si scos pana la
suprafata apei vine din nou la
momeala, el nesimtind durerea inainte.
Linia laterala este formata din mici puncte
asezate in lungul corpului de
la cap spre coada. Cu ajutorul ei pestele isi da
seama de directia si de
intensiteatea curentului apei. Tot cu ajutorul ei
pestele simte
trepidatiile apei transmise de pe mal in apa. Ea
serveste, alaturi de
otolite, la mentinerea echilibrului pestelui in apa
si la identificarea
hranei.
Linia laterala este un fel de organ compensator
al vazului si al auzului,
simturi atat de putin dezvoltate la unii pesti.

2.Anatomia interna la Salmonide

APARATUL DIGESTIV
Aparatul digestiv este compus din: gura, faringe,
esofag, stomac si glande.
Gura, dupa pozitia ei poate fi: terminala, cand se
alfa in varful botului
(cum este la salmonide), superioara cand este in
partea de sus a lui sau
inferioara cand este situata in partea de jos a
botului (la porcusor,
mreana, scobar).
Unele specii de pestii au langa gura niste
prelungiri ale pielii numite
mustati, care au rolul de organ senzorial (la
mreana, grindel, etc.) sau
folosesc la atragerea prazii (la somn, mihalt,
etc.).
Modul de hranire a determinat si forma gurii, ca
si prezenta si absenta
dintilor. Astfel, pestii rapitori, grupa din care fac
parte cele mai multe
dintre salmonide, au gura mare si prevazuta cu
numerosi dinti indreptati
spre inauntru, care au rolul de a retine prada.
Spre deosebire se alti
pesti, salmonidele au dinti si pe limba, acestia
fiind necesari pentru
taierea prazii.
Pot avea dinti si unele specii de pesti care nu
sunt rapitori ci se hranesc
cu diverse organisme animale sau vegetale; asa
sunt cele mai multe
ciprinide (familia crapului), boisteanul etc. Dintii
acestora nu sunt
situati pe maxilare, ca la ceilalti pesti, ci pe
oasele faringiene, fapt
pentru care poarta denumirea de dinti faringieni.
Unele specii de pesti,
cum sunt: coregonul, morunul, nisetrul, etc. sunt
complet lipsite de dinti.
Aproape la toti pestii dintii cad de mai multe ori
in timpul vietii, in
locul lor crescand altii noi.
Faringele serveste mai mult la respiratie, in
regiunea lui fiind situate
branhiile. In el se gasesc glandele cu secretie
interna (tiroida si
timusul).
Esofagul este format dintr-un tub scurt si larg
care se continua cu
stomacul.
Stomacul, absent la ciprinide, este bine dezvoltat
la pestii rapitori; el
are rolul de a digera alimentele. Locul de unire
a stomacului cu intestinul
se numeste pilor; acesta este prevazut cu niste
prelungiri denumite
apendici pilorici, care maresc suprafata mucoasei
intestinale si servesc
drept criteriu de diferentiere intre specii. La
unele specii de pesti (de
exemplu la rechini) aceste prelungiri lipsesc.
Glandele servesc la digerarea hranei prin sucurile
pe care le secreta. Cele
mai importante glande sunt ficatul si pancreasul.
Ficatul salmonidelor este de culoare bruna-rosie
inchis; este nelobat si
situat in regiunea inimii; reprezinta 2,5-3,5% din
greutatea corporala. Ca
la totii pestii, ficatul secreta in intestin fierea
necesara bunei
functionari a celorlalte glande.
Pancreasul este o glanda situata in intestin. Ea
secreta asa numitul suc
pancreatic, care serveste la transformarea
alimentelor in substante ce sunt
asimilate prin sange (cum sunt: glicerina, hidratii
de carbon, etc.).

APARATUL EXCRETOR
Aparatul excretor este constituit din rinichii
asezati sub coloana
vertebrala - formeaza dunga de "sange inchegat"
situata in lungul coloanei
vertebrale care trebuie indepartata la curatarea
pestelui, pentru ca sa nu
se altereze. Rinichii servesc la evacuarea urinei
prin canalul urinar.
Pastravul elimina zilnic intre 60 si 100 cml de
urina la 1 kg greuatate.
A PARATUL RESPIRATOR
Aparatul respirator este format din patru perechi
de branhii asezate sub
opercule. Apa intra prin gura pestelui, trece prin
branhii unde este
deposedata de oxigenul dizolvat in ea si apoi iese
pe sub opercule.
Branhiile au culoarea rosie. Culoarea galbuie a
branhiilor indica, printre
altele, un continut in oxigen al apei sub cel
necesar pestilor.
Unii pesti, ca: grindelul, zvarluga si tiparul au
intestinul adaptat si
pentru respiratie in partea posterioara, de unde
oxigenul luat din apa
intra in sange; aceasta se numeste respiratie
intestinala.

VEZICA INOTATOARE
Vezica inotatoare este asezata intre intestin si
rinichi. La salmonide ea
este formata dintr-o singura incapere. Vezica
inotatoare serveste la
mentinerea echilibrului, fiind umpluta cu gaze
luate de la suprafata apei,
prin inghitirea aerului. Prin modificarea volumului
gazelor pestele poate
cobori sau urca in apa.
La unele specii de pesti, ca: grindelul, nisiparnita,
zvarluga, s.a.,
vezica inotatoare este foarte mica si nu mai are
rol de organ de cufundare
sau de ridicare din apa. Aceasta adaptare se
datoreste faptului ca speciile
amintite traiesc pe fundul apei. Vezica inotatoare
poate avea si functii
senzitive, respiratorii sau, uneori, producatoare de
sunete. Datorita
vezicii inotatoare, pestii morti se ridica dupa un
timp la suprafata, ea
umflandu-se foarte mult.

APARATUL CIRCULATOR
Aparatul circulator este compus din inima, artere
si vene. Inima este
situata in regiunea de jos a branhiilor, fiind
alcatuita numai din doua
camere (auricul si ventricul). Marimea si
greutatea inimii variaza dupa
felul de viata al pestelui si dupa talie, fiind sub
1% din greutatea
pestelui. Datorita activitatii intense pe care o duc
pestii rapitori,
acestia au inima mai mare decat pestii pasnici.
De la inima pornesc spre
branhii si spre periferia corpului un numar de
artere care servesc la
transportul sangelui, iar de la periferie sangele
este adus spre vene.

APARATUL REPRODUCATOR
Glandele sexuale sunt perechi si poarta numele se
testicule la masculi si
ovare la femele. Produsele sexuale se numesc icre
la femele si lapti la
masculi si reprezinta intre 15 si 25% din
greutatea totala a femelei si
3,5-3,9% din greutatea pastravului mascul.
Numarul icrelor variaza dupa specie, varsta, hrana
si greuatatea corpului.
Astfel, pentru 1 kg greutate-corp numarul icrelor
este de circa 2000 si
5000 bucati la majoritatea salmonidelor, cu
exceptia coregonului si
lipanului, de circa 200 000 de bucati la crap,
600 000 la lin si 1 000 000
la mihalt. Marimea icrelor variza de la 1,5 mm la
crap si coregon, pana la
6 mm la pastrav.
Numarul laptilor este mult mai mare decat al
icrelor. Astfel la pastrav
este de circa 500 milioane (10 miliarde la cm
cub de sperma) iar la biban
de circa 150 bilioane, la 250 g greutate-corp.
Dupa eliminarea din corp, laptii pastravului
traiesc in apa intre 30 si 90
de secunde, timp in care terbuie sa fecundeze
icrele. Laptii pot fi
pastrati viabili pana la 10 zile, la o temperatura
de +5 grade C, fara apa
insa. Icrele au o valabilitate mai lunga in apa: 20
- 30 minute.

SISTEMUL NERVOS
Sistemul nervos este alcatuit din creier (situat in
cutia craniana) si
maduva spinarii, care alcatuiesc sistemul nervos
central. Din creier si
maduva spinari pleaca nervi in tot corpul,
formand sistemul nervos
periferic.
APARATUL RESPIRATOR

Pastravul curcubeu (Salmo gairdneri)

Pastravul curcubeu este denumit si pastrav
american.
Denumiri straine: franceza-Truite arc-en-ciel;
engleza-Rainbow trout;
germana-Regenbogenforelle; italiana-Trota iridea.
Raspandire
Originar din America de Nord (California), a fost
introdus in Europa in
jurul anului 1880, in Germania mai intai si apoi
in alte tari europene,
printre care si tara noastra, inainte primului
razboi mondial.
Exista doua varietati de pastrav curcubeu:
pastravul curcubeu propriu-zis
(rainbow trout), stabil in apele de munte si
pastravul curcubeu denumit "cu
cap de otel" (steelhead trout), care migreaza in
ocean in stadiul de adult.
In Europa au fost aduse sub forma de icre
amondoua varietatile, atat Salmo
shata ce traia in regiunea superioara a paraielor
din Muntii Stancosi, cat
si forma migratoare din regiunea dinspre varsare
a paraielor respective
(Slamo irideus).
A fost introdus ca specie de baza in lacurile
Bicaz si Vidraru, insa a fost
extras prin braconaj aproape pana la exterminare.
In lacul Lotru forma
specia majoritara.
Descriere
Colorat mai putin frumos decat semenii sai din
aceeasi familie, pastrvul
curcubeu este verde-cenusiu uneori albastrui pe
sapte, argintiu stralucitor
pe flancuri si albicios pe burta. In lungul liniei
laterale, mult mai
'pronuntata decat la
ceilalti pesti din familia salmonidelor, are o
dunga cu irizatii de
culorile curcubeului, de unde isi trage numele.
Forma corpului este asemanatoare cu cea a
pastravului indigen, solzii sunt
insa mai mari, in numar de 120-150 in lungul
liniei laterale.
Flancurile si spatele ca si inotatoare codala, sunt
presarate cu numeroase
puncte mici negre. Punctele rosii lipsesc. La
unele exemplare punctele
negre mici, de forma neregulata, sunt raspandite
pe tot corpul.
Inotatoarea codala este scobita si la varsta
inaintata. Capul este mai mic
(proportional cu corpul) decat la pastravul
indigen.
Puietul de o vara are dungi transversale ovale pe
flancuri, dungi ce dispar
in a doua vara.
Felul de viata, hrana
Este mai putin exigent la conditiile fizico-chimice
ale apei decat ceilalti
pastravi. Suporta bine tulbureala apei, se
multumeste cu un continut mai
scazut in oxigen dizolvat (6-7 cml/l), cu un
curent mai lin, prefera apele
neutre cu valoarea pH-ului in jur de 7.
In ce priveste temperatura apei, in bazine suporta
temperaturi pana la 28
de° C timp de cateva ore, daca debitul este cel
putin 1 litru/minut la 1 kg
peste.
Optimul de hranire il are cand temperatura apei
atinge valori cuprinse
intre 15-19° C; consuma insa hrana ce i se
administreza si cand apa are
temperaturi apropiate de 1° C, fapt care-l face sa
inregistreze cresrteri
si in timpul iernii. La temperaturi ce trec peste
23° C hranirea inceteaza.
In apele libere, hrana este constituita din tot
felul de insecte si larve
existente in apa sau care zboara la suprafata
acesteia. Este mai vorace
decat ceilalti pastravi, fiind tot timpul flamand si
in cautarea hranei.
Inghite tot ce cade in apa.
Este mai putin pretentios in ce priveste
adapostul, preferand in schimb apa
mai adanca.
Cresterea
In apele naturale, la varsta de 2 ani atinge
lungimea de 20-25 cm si o
greutate de 100-250 g. In bazinele inchise,
cresterea este in functie de
temperatura apei, de debit si in special de
hranire.
Hrana de calitate si abundenta ei in apele
interioare face ca pastravul
curcubeu sa inregistreze cresteri putin obisnuite.
Greutatea maxima
inregistrata in lacul Bicaz este de 5,4 kg.
Reproducerea
Maturitatea sexuala o atinge la 2 ani (masculul)
si la 3 ani (femela);
femela are icre uneori si la varsta de 2 ani
atunci cand are conditii
optime de dezvoltare. Depunerea icrelor are loc
primavara, incepand cu luna
martie si sfarsind cu luna aprilie. In apele
curgatoare naturale pastravul
curcubeu nu se reproduce. Depune insa, partial,
icre in lacurile alpine si
in raurile care alimenteaza lacurile de baraj in
care a fost introdus.
La 1 kg greutate corp se obtin intre 2300 si
4000 de icre galbene sau
portocalii de 4-6 mm in diametru, in functie de
varsta si greutatea
femelelor.
Incubatia dureaza intre 30 si 60 de zile, icrele
eclozand dupa acumularea a
330-390 grade-zile .

Pastravul de lac (Salmo trutta lacustris)

Pastravul de lac nu este o specie aparte ci o
forma a pastravului indigen
adaptat, de-a lungul timpului, la viata lacustra.
Denumiri straine: franceza-Truite de lac; germana-
Seeforelle; engleza-Lake
trout; italiana-Trota di lago.
Raspandire: frecvent in lacurile din Alpi (Franta,
Elvetia, Austria) si in
lacurile alpine ale peninsulei scandinavice.
La noi este raspandit in lacurile Bicaz, Vidraru
Vidra si Lesu, fiind la el
acasa in lacurile de acumulare adanci si bogate
in hrana. Cateva exemplare
au fost pescuite in Lacu Rosu, iar in paraul
Prejmer-Brasov, se gaseste
destul de numeros.
Descriere: corpul este scurt si gros, mult latit,
acoperit de solzi mari
usor cazatori. Capul, in raport cu restul trupului,
este mult mai mic decat
la pastravul indigen. Gura este mica, prevazuta
cu numerosi dinti
incovoiati inauntru. Inotatoarea codala este putin
scobita in tinerete si
dreapta cand ajunge la maturitate.
Culoarea spatelui si a capului este verde-oliv, iar
cea a flancurilor si a
burtii, argintie. Flancurile sunt prevazute, pana
aproape de burta, cu pete
mari, obisnuit in forma de X, de culoare neagra.
Petele nu au inele albe
sau albastrui, ca la pastravul indigen sau
fantanel. Inotatoarea dorsala
are si ea numeroase puncte negre rotunde,
dispuse in randuri paralele. Pete
mici dispuse neregulat are si inotatoarea codala.
Petele rosii lipsesc cu
desavarsire.
Felul de viata si hrana: traieste in apele adanci
si reci ale lacurilor de
munte. In lacurile Bicaz si Vidraru coboara pana
la adancimi de 40 m.
In stadiul de puiet se hraneste cu diverse larve
acvatice pe care le
gaseste pe fundul lacului sau, mai ales, la mal.
Ca adult insa, fiind unul
din pastravii cei mai rapitori, isi ia hrana
aproape exclusiv din randul
celorlalti pestisori care traiesc in apa lacului, sau
dintre semenii sai
mai mici. Pastravul din lacul Bicaz se hraneste
cu obleti, porcusori,
babusca, clenisori si alte specii marunte, iar cel
din Vidraru cu
zglovoace, boisteni si obleti.Cresterea
Este o specie care creste mai rapid decat toate
celelalte specii de
salmonide, cu exceptia lostritei. Dam mai jos
dimensiunile medii la
diferite varste.
Pastravul de lac traieste pana la 20 de ani si
atinge dimensiuni pana la 30
kg.
Reproducerea: pastravul de lac devine matur
sexual la varsta de 3-4 ani.
Boistea are loc mai timpuriu decat la pastravul
indigen, cand temperatura
apei lacului coboara la 10 greade C, ceea ce se
petrece obisnuitla
sfarsitul lunii septembrie si inceputul lunii
octombrie. Depune un numar de
aproximativ 2000 icre la kg-greutate. Icrele au
culoarea portocalie si sunt
cele mai mari icre pe care le au pestii de la noi:
5-6 mm in diametru. Sunt
depuse la apa mica, in gurile afluentilor lacului
sau chiar la mal.

Pastravul fantanel (Salvelinus fontinalis)

Pastravul fantanel este denumit si pastrav de
izvor, pastrav de sipot,
fantanita si fantanel.
Denumiri straine: franceza-Omble (Saumon) de fontaine; engleza-Brook trout;
germana-Bachsaibling; italiana-Salmerino.
Raspandire: originar din regiunea izvarelor
fluviilor de pe coasta
atlantica a Americii de Nord, a fost introdus in
Europa in jurul anului
1889, iar la noi prin 1906, in catva ape de
munte din Moldova, ca: Valea
Barnarului, Valea Putnei si Valea Tarcaului. Tot
prin aceeasi vreme a fost
introdus si in cateva ape din Transilvania: in
Valea Gudei si in Somesul
Rece. Acum, la noi, se mai intalneste doar in trei
paraie de munte din cele
in care a fost introdus initial: Valea Gudei-
Toplita, Valea
Putnei-Campulung Moldovenesc si paraul Negruta,
afluent al Somesului Rece.
Descriere
Ruda apropiata cu pastravul indigen. Corpul, mai
putin suplu decat al
pastravului indigen, este acoperit cu numerosi
solzi mici. In lungul liniei
laterale sunt dispusi intre 109 si 130 de solzi.
Are spatele brazdat de dungi portocalii pe un
fond verde-masliniu.
Flancurile, de culoare variind intre argintiu,
portocaliu si rosu, sunt
presarate cu numeroase stelute cu colturi
rotunjite, de culoare portocalie
sau rosu-carmin, unele din ele inconjurate cu
inele albastrui.
Inotatoarele ventrale, cea anala si cea codala sunt
rosiatice si au la
margine cate o dunga de culoare alb-laptos
brazdata terminal cu o dunga
neagra. Inotatorea codala are aceeasi dunga
numai la baza de jos a ei.
Dorsala si nodalca au culoarea spatelui si sunt
brazdate si ele de dungi
serpuite. Aceleasi caractere le prezinta si partea
superioara a inotatorii
codale, care e scobita in tinerete ca si la
pastravul indigen.
Femela are culori mai sterse decat masculul.
In timpul boistei, abdomenul devine rosuportocaliu,
masculul avand in
lungul lui pete negre care, impreuna cu maxilarul
de jos, usor curbat, il
face usor de deosebit de femela.
Are gura mai mare decat pastravul idigen si
prevazuta cu dinti mari,
incovoiati, care-i dau caracteristica de mare
rapitor.
Felul de viata, hrana
In tara de bastina traieste in apele limpezi
puternic oxigenate, cu
temperaturi scazute si care nu depasesc vara 15
grade C. Optimul de hranire
il are cand temperatura apei are valoarea
cuprinsa intre 12-14 grade C. Sub
4 grade C hranirea inceteaza. Cresterea
temperaturii peste valoarea de 17
grade C il face sa migreze spre izvoare, in
cautarea temperaturilor mai
scazute.
Spre deosebire de pastravul indigen, fantanelul
este un peste vioi, vesnic
in miscare, adapostul jucand un rol secundar in
viata lui.
Hrana, constituita din melci, rame, latausi si
felurite insecte si-o ia fie
de la suprafata apei, fie de pe fundul ei.
Consuma si semeni mai mici de-ai
sai.
Crestera
Este mult mai rapida decat a pastravului indigen,
la 2 ani atingand o
lungime de 20-25 cm si o greutate de 150-200
grame.
Reproducerea
Are loc toamna, incepand cu luna octombrie si
sfarsind cu jumatatea lunii
noiembrie, cand femelele depun intre 2500 si
5000 icre la kg/greutate corp,
cu un diametru de 4-5 mm. Devine matur sexual
la varsta de 2-3 ani. Boistea
are loc in vecinatatea locului in care traieste, in
acelasi mod ca la
pastrvul indigen.
Puietii ies din icre prin luna martie, cand
paraiele de munte sunt inca
inghetate, dupa ce icrele insumeaza un total de
350-400 grade-zile <>.
Avand aceeasi perioada de boiste ca si pastravul
idigen si traind, la noi,
in amestec, se incruciseaza cu acesta, dand asanumitii
pastravi-tigru,
caracterizati prin dungile verzi-cafenii de pe
flancuri. Hibrizii produsi
sunt sterili. Fantanelul din apele naturale este
apt pentru reproducere mai
devreme decat pastrvul indigen, respectiv la varsta
de 2 ani.

Pastravul indigen (Salmo trutta fario)

Pastravul indigen, denumit si pastrav de rau,
pastrav, pastrav comun, este
salmonidul cel mai raspandit in apele noastre de
munte.
Denumiri straine: franceza - Truite commune;
engleza - Brown trout; germana
- Bachforelle; italiana - Trota europea.
Raspandire: traieste in apele de munte, din
apusul Europei pana in muntii
Urali, in cele ale Africii de Nord (Algeria, Maroc)
si in ale Asiei Mici. A
fost introdus in America de Nord, India, Africa,
Noua Zeelanda si
Madagascar la sfarsitul secolului trecut.
La noi in tara, in afara apelor si paraielor de
munte, se afla raspandit si
in lacurile alpine si de baraj, intinzandu-si
stapanirea asupra lor de la
altitudinea de 200 m (Cerna si Valea Beiului)
pana sus, in golul alpin, la
2260 m (Tau Portii). Din lungimea totala de 17
500 km, cat reprezinta
reteaua hidrografica a apelor curgatoare de
munte, pastravul indigen ocupa
11 500 km, populand si un numar de 75 de
lacuri alpine si de baraj din zona
montana, fie natural (Bâlea, Câlcescu, Lacul Rosu
etc.), fie introdus pe
cale artificiala (unele iezere din Fagaras, din
Retezat, Parang, lacurile
de baraj, etc).
Sunt putine lacurile alpine care nu gazduiesc azi
pastravul indigen:
iezerele Manastirea (Galasescu) si Avrig din
masivul Fagaras, doua lacuri
din circul glaciar Rosiile-Parang, lacurile Valea
Rea III si V din Retezat
si Retitis din muntii Rodnei.
Descriere: corp puternic, in forma de fus, putin
turtit lateral si acoperit
cu solzi marunti. Inotatoarea codala este scobita
in tinerete si aproape
dreapta la exemplarele batrane si la cele adulte
care traiesc in lacurile
alpine si de baraj. Celelalte inotatoare sunt usor
rotunjite. Linia
laterala, putin pronuntata, are in lungul ei intre
110 si 125 de solzi.
Maxilarele sunt puternice, prevazute cu numerosi
dinti adusi inauntru, care
indica aptitudini de mare rapitor. Exemplarele
batrane au
maxilarul inferior
mai lung si curbat in sus.
Coloratia corpului este foarte frumoasa, fiind
intrecuta numai de cea a
fantanelului: brun pe spate si alb-murdar pe
flancuri si burta. Spatele si
flancurile sunt presarate cu puncte negre sau
brun-inchis, amestecate cu
stelute rosii inconjurate de inele alb-galbui.
Punctele rosii lipsesc pe
linia spinarii si uneori merg pana in dreptul
abdomenului. Ele se gasesc
raspandite si pe nodalca. La unele exemplare,
punctele negre sunt foarte
numeroase, raspandite pana si pe operculi, la
altele insa predomina cele
rosii.
Pana la varsta de un an si uneori pana la 2 veri,
tineretul poarta pe
flancuri umbre ovale transversale.
Coloratia variaza in functie de locul de trai, de
culoarea fundului albiei,
de lumina care patrunde in locul unde isi are
ascunzisul si, in mai mica
masura, de felul hranei. Astfel este mai deschisa,
de la verde-brun pana la
galben-pal, in apele cu fund pietros si fara
vegetatie arborescenta pe
maluri, si mai inchisa - de la negru la verde
masliniu - in locuri umbrite,
cu apa adanca sau cu fund acoperit de vegetatie
(muschi, alge).
Desi este un peste agil si iute, invingand o viteza
a curentului apei de
2-3,5 m/sec, trei particularitati ii sunt
caracteristice: frica, lipsa de
abilitate si voracitatea; fuge la cea mai mica
miscare de pe mal; prins in
carlig, in loc sa se incurce spre mal asemenea
celorlalti pesti, el inoata
spre mijloc, tinand firul intins; atins cu mana pe
sub pietre nu fuge; da
la momeala, chiar cand este satul.
Locul de trai - hrana
Fiind un peste de apa rece il gasim in ape cu
temperaturi cuprinse obisnuit
intre 12 - 16° C vara si 1 - 3° C iarna. In apele
a caror temperatura urca
peste 19° C se intalneste foarte rar, locul lui
fiind luat aici de pesti
albi sunt cuprinsi pestii care traiesc in mod
obisnuit in zona inferioara a
apelor de munte, ca: clean, mreana, scobar,
beldita
etc.'pestii albi.
Pastravul iubeste apa limpede, cu mult oxigen
dizolvat (9-12 mg/l),
suportand insa pe durata scurta si apa tulbure.
Un rol deosebit in viata pastravului indigen il are
locul de ascunzis, pe
de o parte datorita faptului ca apa mica si
limpede face sa fie zarit cu
usurinta, iar pe de alta parte, fiind un peste
rapitor care-si culege hrana
din apa sau de la suprafata ei, are nevoie de
locuri de panda. Il gasim
astfel pe sub bolovani, radacinile arborilor de pe
mal, arbori cazuti in
apa, etc. Pentru locurile bune de adapost se dau
adevarate lupte intre
pastravi. Pentru crearea lor apele de munte se
amenajeaza cu cascade
podite.
Hrana, foarte variata de altfel, o formeaza larvele
de insecte care traiesc
in apa sub pietre, asa-numitii corobeti, latausii,
diferitele insecte ce
zboara la suprafata apei etc. Fiind carnivor prin
excelenta, se hraneste,
in special la varste inaintate, si cu pestii mici
care-i stiu de frica:
boisteni si grindei avand predilectie deosebita
pentru zglavoace, a caror
carne pare sa fie mai gustoasa. Ataca si semeni
mai mici de-ai sai, pe care
insa nu-i prinde cu prea multa usurinta.
Cresterea
Pastravul indigen creste in functie de bogatia in
hrana a apei respective
si de temperatura acesteia, pofta cea mai mare
de mancare avand-o cand apa
atinge temperaturi cuprinse intre 14-16° C. La
temperaturi sub 2-3° C
inceteaza sa se mai hraneasca.
Dimensiunile obisnuite ale pastravului indigen de
la noi, la diferite
varste sunt:
? 6-12 cm, cu 4-20 g, la varsta de 1 an;
? 15-20 cm, cu 50-120 g, la varsta de 2 ani;
? 25-30 cm, cu 150-250 g, la varsta de 3 ani;
? 30-35 cm, cu 250-500 g, la varsta de 4 ani;
? 35-45 cm, cu 400-700 g, la varsta de 5 ani.
In apele bogate in hrana, cum sunt: Oasa, lacul
Lotru etc., pastravul
indigen are o crestere foarte rapida, fiind bun de
undita in toamna celui
de-al doilea an de existenta. In apele Fagarasului,
mai reci si mai sarace
in fauna nutritiva, cresterea e mai inceata: abia
in vara celui de-al
patrulea an de viata se situeaza printre pestii
buni de cosul pescarului.
In apele reci si sarace in hrana, cresterile sunt
mici, ajungand abia la
jumatate fata de cele aratate mai sus.
Pastravul indigen traieste pana la varsta de 10-12
ani si poate atinge
greutatea maxima (la noi in lacul Vidraru) de 4,5
kg.
Reproducerea
Pastravul devine matur sexual la varsta de 2-4
ani, masculul mai dvreme
decat femela. Boistea sau bataia, cum i se mai
spune, are loc prin lunile
octombrie-noiembrie, cand apa de munte s-a racit
pana la 7-8° C. Este mai
timpurie in apele reci si in toamnele mai scurte
si mai tarzie in apele ce
se racesc mai tarziu sau in toamne lungi.
Cand frunza arinului incepe sa se desprinda de
pe ramuri pastravii sunt
gata de nunta. In aceasta perioada ei imbraca
asa numita "haina de nunta",
primind o coloratie mai aprinsa decat de obicei.
Acum femela se deosebeste
cu usurinta de mascul, avand abdomneul plin si
orificiul genital marit si
umflat.
Cuprinsi de focul dragostei, pastravii urca in
carduri spre izvoare, sarind
obstacole chiar de 1 m inaltime. Nu toate
exemplarele intreprind drumul
spre apele limpezi si oxigenate ale izvoarelor.
Unele din ele "se bat" in
apropierea locului de trai in cazul in care gasesc
aici conditii bune de
boiste.
Femela, urmata de 1-2 masculi, isi depune icrele
in locurile de bataie
curatate de mal, frecandu-si abdomenul de
pietrisul fin, iar masculii le
stropesc cu lapti. Dupa aceasta, femela acopera
icrele, cu ajutorul cozii,
cu un strat subtire de pietris. Dupa depunerea
icrelor si a laptilor,
pestii slabiti, se lasa dusi la vale de curentul
apei si revin la vechile
locuri de adapost.
Pastravii din bazinele pastravariilor depun icrele
ceva mai tarziu decat
cei din rau.
Marimea icrelor si numarul pe care-l depune o
femela depind de greutatea
ei, de varsta si indeosebi de bogatia in hrana a
apei in care traieste.
Icrele, de culoare portocaliu-galben au un
diametru intre 3-6 mm, fiind mai
mici la pastravii tineri si mai mari la cei mai in
varsta. De asemenea ele
sunt mai mari la pastravii din lacurile alpine
decat la cei din paraiele de
munte.
La 1 kg greutate-corp, o femela depune intre
2200 si 4500 de icre. Numarul
icrelor variaza de la un parau la altul, in functie
de o serie de factori,
dintre care cel mai important il constituie
capacitatea biogenetica a
raului respectiv.
In urma masuratorilor facute la un numar minim
de 10 femele de diferite
varste din fiecare apa mentionata mai jos au
rezultat urmatoarele medii la
1 kg greutate-corp, pentru pastravul de rau: 2200
bucati - raul Buda -
Arges; 2300 bucati - Valea Ierii; 2400 bucati -
paraul Schit - Ceahlau;
2700 bucati - Lacu Rosu si Ghilort; 2900 bucati -
Raul Mare - Retezat; 3000
bucati - Valea Iadului si lacul Vidra; 3200 bucati
- paraul Barnar; 3300
bucati - Somesul Rece; 3800 bucati - Valea
Puteni - Suceava; 4000 bucati -
raul Lotru amonte de coada lavului Vidra si 4200
bucati in raul Sebes-Oasa.
Icrele stau in apa la incubat un numar variabil
de zile, in functie de
temperatura apei: mai putine zile cand apa este
calda si mai multe cand
temperatura a scazut.
In general, in apele tarii noastre, puietul iese pe
la mijlocul lunii
martie - inceputul lunii aprilie, dupa 140-180 de
zile de la depunerea
icrelor.
Pentru ca puietul sa iasa din icre acestea rebuie
sa acumuleze un numar de
grade-zile <> variind intre 330 si 380. Cifrele de
mai sus rezulta din
datele inregistrate la diversele pastravarii din tara
intr-un interval de 5
ani.
Odata cu racirea timpului, pastravul nu se mai
hraneste decat in masura
foarte mica, intra la adapost pe sub pietre si-si
reia activitatea de
rapitor dupa dezghetul apei.

Pastravul in Romania

Pastravul face parte din familia salmonizilor.
Patravul are o mare
varietate de culori rareori fiind intalnite doua
exemplare identice. Unii
sunt mai deschisi la culoare, verde-albastru pe
spinare, argintii pe
flancuri, altii sunt cafenii pe spate, aurii pe
flancuri si albi pe burta.
Cuoarea este influentata de mediul inconjurator.
In toate cazurile sunt
prezente punctele rosii sau negre din zona
flancurilor si spate. Pastravul
comun este cel mai raspandit la noi in tara. Ca
varietati de pastrav mai
mentionam "fantanelul" (Salvelinus fontinalis) -
peste frumos colorat,
"pastravul curcubeu" (Salmo gairdneri irideus)-cu
puncte negre in loc de
rosii. Pastravul poate atinge la maturitate o
greutate de pana la 6 kg si
70 cm lungime. Marimea legala de pescuit este
de peste 20 cm, fiind socotit
bun pastravul de cca. 1/2 kg si foarte bun cel de
cca. 1 kg.
Pastravul traieste in ape de munti, reci si
limpezi, bine oxigenate, cu
fund pietros, in special din zona izvoarelor.
Temperatura optima a apei
este de 10-12 C pentru fantanel si de 14-19
pentru curcubeu. De la 19 C apa
devine slab oxigenata si pestele nu mai mananca.
La noi in tara il intalnim
in unele lacuri montane: Bucura, Gemena,
Zanoaga (Retezat), in laculGalcescu, la obarsia Lotrului si in Lacul Rosu
(Gurgiu), acumularile
Izvorul Muntelui, Tarnita, Valea Draganului.
Locurile preferate de pastrav
pentru odihna si panda sunt cotloanele din
maluri, golurile dintre stanci
si pietre, la radacinile copacilor. Perioada de
hranire incepe dupa
rasaritul soarelui pana cand se lasa caldura,
moment in care patravul se
retrage. In zilele noroase acesta poate vana toata
ziua. Hrana pastravului
este constituita din larve, fluturi, musculite,
crustaceii, pestisorii.
Nici proprii sai pui nu sunt crutati. Perioada de
reproducere este
octombrie - ianuarie.
Pescuitul pastravului se face cu undita. Cea mai
eficienta metoda de
pescuit este cu rama de nisip, de pamant de
telina. Metoda nu este
acceptata in pescuitul sportiv. Cel mai usor se
pescuieste cu rama in apa
tulbure deoarece pescarul nu este vazut de peste.
Aceasta metoda este pe
cat posibil de evitat, fiind socotita de pescari
nesportiva. Vom
intrebuinta vergi fine, nervoase si usoare. Daca
pescuim la "pipait" atunci
este bine sa alegem o varga mai lunga si o
mulineta adecvata. Pescuitul cu
musca artificiala in ape limpezi este foarte
raspandit in randul
pescarilor, pescuit socotit ca o adevarata arta. In
acest caz trebuie sa
retinem ca musculitele trebuie sa joace
permanent. Pastravul este un peste
greu de prins si adeseori il gasim unde nu ne
asteptam. Din acest motivtrebuie sa mergem si sa cercetam mai multe
locuri preferand deseori zona
apelor de tranzit, zona limitrofa apelor turbulente.
De ce ? El sta la
panda si apa ii aduce mancarea. Alegerea mustei
artificiale este cea mai
anevoioasa. Intotdeauna trebuie sa analizam
mediul si sa alegem ceva ce se
potriveste locului ales de pescuit.
In functie de marimea pastravilor putem folosi si
linguritele- musca si
nalucile. La pescuitul pastravilor mari deseori se
utilizeaza ca momeala
pestisori vii. Metoda nu numai ca este admisa
dar este chiar rcomandata
deoarece pastravii mari sunt adevarati canibali,
mancandu-i pe cei mici.
Pastravul este un peste foarte apreciat, avand o
carne gustoasa. Din acest
motiv, din pacate, braconierii nu-i iarta spre
nesansa generatiilor
viitoare de pescari care nu vor mai avea sansa
de a se bucura de acest gen
de pescuit, socotit a fi cel mai rafinat.

 
Bloggerized by Blogger Template